Bruxelles Mission

Sensul vieţii constă în a fi fericit. Fericirea înseamnă mai mult decât absenţa nefericirii. Ce fel de emoţie este fericirea? Cu toţii vânăm  această emoţie: ea apare atunci când ne aşteptăm mai puţin şi dispare înainte de a putea fi cu adevărat trăită. Omul are dorinţa de a trăi cât mai multe emoţii pozitive.
      Fericirea este determinată de trei factori: destin, propria contribuţie şi aportul celor din jur. Fericirea reprezintă trecerea spiritului la o stare mai bună. Durerea este trecerea la o stare inferioară. Dar fericirea nu acţionează în primul rând asupra spiritului, ci asupra corpului; nefericirea îl distruge, fericirea îl remontează.
      Cine îşi controlează stările negative, amplificându-le pe cele pozitive, îşi protejează organismul. Sentimentele plăcute contracarează stresul şi consecinţele acestuia, stimulând sistemul imunitar şi randamentul intelectual. În creier, gândurile şi sentimentele sunt cele două feţe ale aceleiaşi medalii.
      Indiferent de ceea ce-ţi provoacă bucurie, în corpul tău se instalează o stare de vioiciune. Merită să observi procesul, căci foarte multe dintre transformările care au loc în această situaţie sunt uşor de sesizat. Când eşti fericit, sângele pulsează mai repede, iar ochii îţi strălucesc de încântare.
      Starea de bine nu apare decât atunci  când creierul recepţionează semnalele  adecvate, venite de la inimă, muşchi şi piele.
      Aşteptarea fericirii şi trăirea ei au rolul de a ne controla comportamentul. Unii oameni percep fericirea ca pe ceva ce ţine de  destin. Dacă fericirea rezidă în împlinirea  tuturor posibilităţilor umane, atunci trebuie să existe nişte reguli general valabile pentru a o atinge. Tindem să concepem fericirea ca pe o plăcere. Nefericirea vine singură, în schimb fericirea trebuie dobândită. Nefericirea poate fi controlată, fericirea poate fi învăţată.

„Suntem într-un proces de transformare globală.
Mai avem nevoie doar de o criză majoră necesară
 şi toate naţiunile vor accepta Noua Ordine Mondială.”
David Rockefeller

Asistăm acum, în mod evident, la o schimbare fundamentală de paradigmă. Numai că noua ordine mondială vârâtă forţat pe gât omenirii astăzi este un concept eronat încă dintru început. De ordin spiritual şi economic, această schimbare se vrea a fi una ce va aşeza însă acul balanţei omenirii către un alt timp istoric, a cărui poziţie să depindă de nişte coordonate stricte, impuse, pe care ea, omenirea, să fie nevoită a le înghiţi cu orice preţ, ba încă să fie dirijată în a-şi perpetua starea de confuzie interoară precum că şi le stabileşte singură, coordonate direcţionate în mod obligat, din nefericire, către partea negativă a axei sale evolutive. Schimbarea aceasta obligatorie de paradigmă, în funcţie de interesele meschine ale conducătorilor efemeri ai acestei lumi, poate fi sau nu coincidentă cu noua ordine mondială prefigurată de cei care ţin în mâinile lor frâiele planetei Pământ la ora actuală.

Să analizăm puţin situaţia de fapt şi de drept, aşa cum apare ea în acest moment. In primul caz, al necoincidenţei dintre cele două noţiuni, avem situaţia cea mai fericită, ideală, i-am putea spune, a noii lumi conturate biblic, echivalentă cu o propensiune spirituală mai mult decât necesară a omului în sine privit la nivel individual, dar şi colectiv, într-un tandem de o perfectă simultaneitate firească şi implicită, fapt care poate stabili de facto un alt referenţial de raportare, real, de astă dată, şi privit ca adevărata limită de contur a gândirii umane de tip evoluat.

făptura ta
rămas-a zugrăvintă-ntr-o metopă,
ascunsă printre salbele de nori,
şi devenită iluzie…
gustul tău de dulce ambră,
l-am uitat demult,
am încercat să adun fărâmi din tine
şi n-am găsit
decât o oglindă spartă,
udată de-o lacrimă târzie.
aud cum picură timpul în noi
şi cum trec monoton umbre grăbite
peste urmele viselor ucise.

e frig la margine de stea
turme de dor
se-ntorc de la păscut,
pustiind cerul.

Sit Tibi Tera Levis. Şi tot latinii au mai zis: De mortuis nil nisi bene, adică despre morţi numai de bine. Omeneşte şi creştineşte aşa se spune, dar în realitate e cu totul şi cu totul altfel: noi, pământenii nu-i uităm şi nu-i iertam nici în mormânt, îi ponegrim şi profanăm, iar dacă ar fi să ne luam după cele creştineşti pe lumea cealaltă se lasă, din greu, cu judecata de apoi, care nu miroase a bine pentru  foarte mulţi. Prin urmare unele zicem, altele ni-s  faptele! Asta o ştiu de la Baciu Iulius din Piatra Fântânele, ţăran mai înţelept decât o grămadă  de domni la un loc.
 
Anul acesta - 2010 - fiind în România am avut, pentru prima data în viaţa,  şansă să aflu şi viceversa, adică ce zice un mort despre vii. Această posibilitate ne-a fost oferit-o nouă, celor încă în viaţă, de Adrian Marino, care ne-a luat-o înainte, lăsând în urma lui sute şi sute de pagini despre foştii lui concetăţeni scriitori, condeieri şi grafomani, mari şi mici, de pretutindeni dar, care trebuiau să fie publicate numai la cinci ani de la moarte sa. Clauză testamentară respectată. Astfel a apărut la Editura Polirom ,frumos editat şi bine piperat, volumul  de peste 500 de pagini VIAŢA UNUI OM SINGUR a lui Adrian Marino, cunoscut critic, istoric şi teoretician literar. Odată apărut, cohorta scriitoricească bucureşteană s-a declanşat în toată forţa şi viziunea ei  între osanale şi bălăcăreală. Gaz pe focul dezbaterilor l-a pus un fragment din volum, în care Adrian Marino îl execută, de la el din mormânt pe viul, foarte viul Mircea Dinescu de la CNSAS. Acest  poet, disident de pe vremea când era numai şoim al patriei, pripit din fire şi buruienos la gură a adus, de unde o fi adus, şi el ca şi alţii, dovezi din care reieşea ca mortul a fost informator de securitate şi probabil aşa a rămas şi pe lumea cealaltă. Incendiu total! 

(Ziua Debarcării Aliaţilor în Normandia)

Iunie 6, 1944, sau D-Day cum este cunoscută anglofonilor, este data la care Aliaţii au  debarcat în Franţa spre sfârşitul celui de-al doilea război mondial. Conform statisticilor existente, în această operaţie au murit 2499 americani şi 1915 britanici şi canadieni: deşi nu sunt date despre câţi „francezi liberi” (De Gaulle) sau polonezi au murit atunci, se ştie precis că nici un soldat sovietic nu a participat la această acţiune.

Cu toate acestea, la National D-Day Memorial în Bedford, VA, la circa 200 mile sud-vest de Washington DC, a fost instalat la 1 iunie 2010,  alături de cel a lui Winston Churchill, Franklin Roosevelt şi Harry S. Truman, un bust de bronz al dictatorului sovietic. Cel al lui De Gaulle lipseşte, iar un bust al generalului polonez Edward Śmigły-Rydz nici nu a fost în discuţie. Conştient că armata poloneză nu poate face faţă agresiunii Germaniei lui Hitler şi Uniunii Sovietice a lui Stalin, şi că ajutorul viitorilor Aliaţi era departe, acesta şi-a îndrumat pe cei în subordine să continue lupta trecând spre Vest, prin România prietenă. Mai mult, s-a întors în Polonia ocupată ca să lupte în continuare în rezistenţa subterană, unde a şi murit după puţin timp...
         
Memorialul naţional D-Day a fost autorizat de către Congresul American şi a fost inaugurat de preşedintele George W. Bush în 2001 în scopul de a face cunoscută vitejia forţelor Aliate. Oraşul Bedford a fost ales ca gazda pentru ca şi-a pierdut cu acea nefericită ocazie, per capita, cei mai mulţi fii. Deşi memorialul prezintă, pe lângă statui, sculpturi, colecţii şi un zid în care se află săpate numele miilor de căzuţi, nu este vizitat suficient şi că atare ridică serioase probleme financiare.

FESTIVALUL TRANSNAŢIONAL DE POEZIE ŞI EPIGRAME
“ROMEO ŞI JULIETA LA MIZIL”
Se adresează românilor de pretutindeni, tineri... de orice vârstă

Festivalul s-a născut în 2007, cu 58 de participanţi. La a II-a ediţie au fost 85 iar la ediţia a III-a au participat 229 de concurenţi din România, Republica Moldova, Ucraina, Israel, Serbia şi Marea Britanie. Au fost 171 de concurenţi la Poezie şi 58 la Epigrame.
La premierea care a avut loc la Liceul Teoretic „Grigore Tocilescu” au fost prezenţi următorii membri ai juriului: criticul Daniel Cristea-Enache, primarul Emil Proşcan şi scriitorul Nicolae Dragoş, la Poezie, iar la Epigrame George Corbu şi Ion Busuioc. Prof. univ.dr. Constantin Titus-Vîjeu, prof.univ.ing. Corneliu Berbente şi scriitorul Corneliu Leu nu au putut fi prezenţi din motive personale.
Au participat mulţi invitaţi de marcă: Mircea Ionescu-Quintus, Mihai Stănescu, col.dr. Aurelian Ranetti, comandantul Spitalului Militar de Urgenţă „Dr.Carol Davilla”, dr. Elis Râpeanu, Doru Dumitrescu, inspector general în MECTS etc.
Secţiunea Epigrame a avut participanţi cu reputaţie printre profesionişti. Aş aminti câteva nume: Gheorghe Bâlici, Victoria S. Bădulescu, Gheorghe Bălăceanu, Ionel Iacob Bencei, Nicolae Bunduri, Laurenţiu Ghiţă, Genţiana Groza, Mihai Haivas, Iuraşcu Constantin, Vasile Larco, Ionică Laurian, Mihai Moleşag, Dan Norea, dr. Elis Râpeanu, Ion Ruse, Mihai Sălcuţan, Efim Tarlapan, Corneliu Zeană.

"Dragostea este misterul intre doi oameni, nu asemanarea dintre ei", a spus candva, John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru stiut ca orice casnicie, ca sa dureze, trebuie sa aiba la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce tine laolalta cu adevarat, doua inimi si din ea izvorasc propasirea si implinirea celor uniti in taina casatoriei. O casatorie din dragoste a fost si cea dintre nea Mitica si Nicole, sotia sa. Cu toate ca lucrurile s-au petrecut cu mai bine de 40 de ani in urma, amintirile lor sunt inca vii. Sa ne intoarcem deci, in timp si sa le aflam povestea.

“Tu vei fi sotia mea”

La inceputul anilor ’60, cand relatiile interumane se petreceau în lumea reala, cand oamenii traiau printre alti oameni si nu inchisi în camerele lor, în fata unor monitoare si dependenti de telefoane mobile, iubirea aparea simplu, în orice moment al zilei si în cele mai ciudate imprejurari. Oamenii se intalneau fata în fata, discutau si se priveau în ochi minute în sir, iar dragostea inflorea firesc.

Intr-o asemenea zi, în urma cu o jumatate de secol, Nea Mitica a intalnit-o pe Nicole, viitoarea lui sotie, la un supermarket. Era un magazin din Canada, asemanator cu “Safeway-ul american din zilele noastre.  Mitica venea de la serviciu si s-a oprit pe la acest magazin sa-si cumpere ceva alimente. Nicole era fata de la casierie. Probabil ca a fost  dragoste la prima vedere, pentru ca Mitica, a intrat in vorba cu ea si dupa primele schimburi de cuvinte, in limba franceza, i-a spus: “Tu vei fi sotia mea”.

Sesiunea de toamna 2010, 14 cursuri (11 septembrie-11 decembrie) pentru COPII si ADULTI.
Atentie, locurile sunt limitate!

Centrul Cultural Gabrielle-et-Marcel-Lapalme, 5350 strada Lafond, H1X 2X2, Montreal (colt cu Masson)
Métro Laurier, autobus 47 Masson* Métro St-Michel, autobus 67 Sud * Métro Joliette, autobus 67 Nord
PORTI DESCHISE : Sambata 11 septembrie la 11:00. Sunteti invitati sa cunoasteti  colectivul de profesori.

TARIF SPECIAL pentru 5 cursuri timp de 14 saptamani: 130$ (2 cursuri gratuite), plaja orara: 9:30-14:45. In cazul inscrierii unui alt membru al familiei, beneficiati de o reducere de 10$. Plata se poate face in totalitate la data inscrierii prin cec sau numerar. Exista posibilitatea sa platiti in doua transe : un cec de 65$ datat 11 septembrie si un alt cec de 65$ datat 9 octombrie 2010. Copiii profesorilor si ai benevolilor beneficiaza de cursuri gratuite.  Contactati-ne pentru detalii.

INSCIERI SI INFORMATII : 514 884- 6530 ; 514 722-5462 sau Această adresă de e-mail este protejată de spamboţi; aveţi nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza

9:30-10:15 – 2 cursuri programate  simultan :
CURS DE FRANCEZA AXAT PE CONVERSATIE Pentru adulti, imigranti nou-veniti. Gratuit

Nu mai există în cuvânt măsură,
Înmuguresc tăceri din trupul meu
Şi versul amiroase a prescură
Şi-a Rugăciune către Dumnezeu...

Trăiesc un timp ce nu îmi aparţine,
Trăiesc un timp bezmetic şi avar,
Speranţele ne sunt tot mai puţine
Şi tot mai mult suspin în calendar...

Gândul meu e plin de Detunate
Şi Cerul mi se pare mai înalt,
Mi-e inima acolo-n Munţi şi bate
În stânca de granit şi de bazalt...

Nu mai există în cuvânt măsură,
Înmuguresc din trupul meu tăceri-
„Daţi-i-afară”, Doamne, câtă ură!
Patria mea, cea plină de şomeri,

Scrâşneşte roata vremii, pe obadă
Se frânge Doina unui neam de moţi,
Stă fluierul în lacrimă să cadă,
Tu vindecă-ne plânsul, ştiu că poţi...